Pe jar, sau pe lângă jar ?

 


Pe jar, sau pe lângă jar ?
“This above allto thine own self be true” ( Aceasta înainte de toate :fii sincer cu tine însuţi )
Uneori ajungem în situaţii de viaţă pe care le-am caracteriza ca fiind neplăcute sau de-a dreptul negative . Alteori, situaţia nu e neapărat negativă, ci necesită pur şi simplu o decizie.
În căutările şi încercările prin care trecem pentru a ajunge să trăim o viaţă plină de sens, pasiune, bucurie şi împlinire, exprimând plenar fiinţa noastră şi darurile pe care am venit să le manifestăm, e crucial să luăm de fiecare dată deciziile potrivite , să acţionăm cu încredere neşovăielnică şi să reuşim să evităm capcanele compromisurilor .
A fi loiali adevărului fiinţei noastre , a fi în bucuria de a fi , în acea bucurie de dincolo de cuvinte , de circumstanţe , de capacitatea noastră de a o exprima , ce deziderat !
Dar , dincolo de aparenta simplitate a acestui îndemn minunat, cine suntem noi ?
Suntem oare cei ce ne visăm a fi atunci când măştile şi scuturile cad , zburători în vise ecstatice de lumină, suntem cei ce am învăţat să supravieţuim cu preţul cameleonizării sufletelor noastre, suntem ceea ce ne spunem nouă înşine că suntem sau cei ce ni se spune de către alţii că suntem ? Cui să-i fim loiali, cărui „eu insumi”, şi în ce fel să facem aceasta ?
“Know thyself”,Greekγνῶθι σεαυτόνgnōthi seauton
( Cunoaşte-te pe tine însuţi – aforism inscripţionat în pronaosul templului lui Apollo din Delphi)
aphorism inscribed in the pronaos (forecourt) of the Temple of Apollo at Delphi
Trăim vremuri în care, poate mai mult decât în alte epoci, suntem bombardaţi cu informaţii, emoţii, mesaje subliminale inconştiente sau deliberat emise, neuromarketing , definiţii şi definiri explicite sau implicite ale fiinţei noastre , sau a ceea ce înseamnă să fii uman . Constant ni seprezintă diferite versiuni ale lui „cine suntem”. Constant ni se propun diferite lucruri pe care se presupune că ar trebui să le ştim, să le învăţăm, să le dorim , să le avem , prin care suntem conduşi şi seduşi să ne definim, să ne pro-ducem pe noi înşine . Duse sunt de mult vremurile în care societatea oferea oamenilor o oglindă culturală unitară a sufletului lor : trăim timpuri ale oglinzilor sparte , ale miilor de cioburi oglindind fragmentar şi în acelaşi timp obsedant,redundant fiinţa noastră.
Experienţa mersului pe jar ( Firewalking )
Acum câţiva ani mă aflam într-ul loc plin de lume , aşteptând împreună cu alte câteva zeci de privitori , apariţia grupului de oameni care fuseseră pregătiţi psihologic vreme de câteva ore pentru o plimbare desculţi pe jar …mai multe care de televiziune aşteptau deja de ceva vreme , timp in care focul aprins pe un pat de iarba s-a domolit, iar jarul incandescent a fost nivelat până la a forma un covor portocaliu şi fierbinte, luminând în întunericul care se lăsase cu repeziciune. În răcoarea serii de toamnă , jarul respira cald şi luminos, aşteptând tălpile goale ale curajoşilor, care tot întârziau să apară . Când ei au apărut, păşind cu hotărâre pe cărarea îngustă lăsată liberă printre privitorii curioşi, interesaţi, poate neîncrezători , un suflu de vitalitate şi încredere entuziastă m-a atins , facând să vibreze neliniştea emoţionată din interiorul meu, precum un fluture ar face să vibreze strunele întinse ale unei harfe trecând printre ele. Fiori m-au trecut din cap până în vârfurile degetelor de la picioare. Apoi , au trecut desculti pe jarul ce strălucea şi scânteia sub paşii lor în noapte. Feţele unora dintre ei erau ecstatice, altele păreau crispate, pe unele se citea uimirea, triumful şi bucuria, iar pe altele era acea privire ce spune : „Te rog, spune-mi că am ajuns la sfârşit ori că e doar un vis….”.
Am simţit impulsul intens de a mă descălţa şi de a trece şi eu pe jar, pur şi simplu . Dar m-am abţinut….spre deosebire de un alt privitor care într-o clipă şi-a lăsat pantofii şi şosetele pe trotuar şi în clipa următoare era deja pe jarul incandescent… A trecut cu succes o dată, după care , la o a doua încercare, s-a ars….
Şi aşa se face că am rămas cu un dor de a trăi experienţa mersului pe jar .
Abia peste mai mulţi ani am reuşit să dau curs acestei chemări a sufletului meu .
Am urmat dorului pe care l-am simţit , şi , după un lung drum în timp şi spaţiu, m-am regăsit , desculţ, pe iarba mângâietoare şi răcoroasă de sub o luna plină portocalie, privind în jarul luminos si fierbinte ( 400-600 grade Celsius ) din faţa mea . Şi am respirat adânc. De mai multe ori . Toate ca toate , amintirile ca amintirile……filosofia ca filosofia……dar ….
În rândurile ce urmează, voi face o scurtă paranteză filozofică. Prietenii ştiu de ce .
Suntem pământ : aproape fiecare atom al corpului nostru provine din planeta Pământ. Mama Pământ-cum cu drag şi cu respect e numită Planeta noastră de multe culturi tradiţionale în care oamenii îşi trăiau conştient calitatea de copii ai Pământului- ne dăruieşte şi apa, şi mâncarea, şi fiecare atom din care sunt alcătuite hainele noastre, casele noastre, gadgeturile noastre electronice hi tech etc. Avem o relaţie fizică intimă cu pământul, şi deasemeni ne aflăm într-o relaţie spirituală-energetică cu Mama Pământ, fie că suntem ori nu conştienţi de acest fapt . Calitatea experienţei noastre de a fi vii ca fiinţe umane pe această planetă este influenţată,reflectată de calitatea relaţiei noastre cu pământul . Stabilitate. A fi. Prezenţă. Trup. Vindecare fizică. Pământul e o oglindă a noastră.
Suntem în acelaşi timp şi apă, în proporţie de peste 70%. Fără apă nu am putea trăi. Bem apă zilnic ( sau aşa ar trebui 🙂 ) , iar majoritatea alimentelor cu care ne hrănim sunt într-o proporţie însemnată compuse tot din apă ( vezi sceneta cu Florin Piersic elev vorbind la şcoală despre castravete 🙂 ). Avem o relaţie directă şi personală, intimă, la nivel fizic cu apa, şi avem şi o relaţie spirituală-energetică cu apa, fie că suntem ori nu conştienţi de acest fapt . Calitatea experienţei noastre de a fi vii ca fiinţe umane pe această planetă este influenţată, este reflectată de calitatea relaţiei noastre cu apa.
Curgere. Emoţii şi sentimente. Calm şi furtună, ploaie, mare sau râu sau lacrimă, Apa e o oglindă a noastră.
Suntem şi aer, gol , eter : la nivel atomic, aparenta soliditate a corpurilor noastre se dovedeşte o iluzie, întrucât între atomii ce ne compun, golul e incomensurabil mai mare ca dimensiuni. Un halucinant 99,99….9 % (sau aşa ceva ) din ceea ce credem noi a fi plin, e de fapt gol, atât în ceea ce priveşte corpul nostru, cât şi în ceea ce priveşte orice obiect ori fiinţă pe care ne cad ochii .
Iar aparentul gol, aparenta lipsă ce îmbrăţişează fiecare fiinţă umană, aerul , este atât de esenţial vieţii omului , încât am muri în doar câteva minute dacă nu am avea aer . Avem o relaţie directă şi personală, intimă, la nivel fizic cu aerul, şi avem şi o relaţie spirituală-energetică cu aerul, fie că suntem ori nu conştienţi de acest fapt . Calitatea experienţei noastre de a fi vii ca fiinţe umane pe această planetă este influenţată, este reflectată de calitatea relaţiei noastre cu aerul. Extaz. Libertate. Spirit. Aerul e o oglindă a noastră.
Există mai multe cosmologii tradiţionale, iar între ele există unele diferenţe . Dar , faţă de cele enumerate mai sus, încă un element pe care majoritatea îl au în comun este Focul .
Unul dintre învăţătorii mei mi-a spus că în opinia sa, relaţia cu Focul este ceea ce îi face pe oameni să fie speciali şi diferiţi faţă de restul speciilor, care nu folosesc focul.
Dar, când stau şi mă gândesc, noi oamenii, pe lângă arderile interioare ( oxidările care au loc la nivel celular, folosind oxigenul adus de sânge în ţesuturi şi eliberând dioxidul de carbon ce e preluat de sânge şi eliminat prin expir ), în general nu avem în exteriorul nostru o relaţie intimă, fizică, cu focul, cel puţin nu în genul celei pe care o avem cu apa pe care o bem, cu aerul pe care îl respirăm, cu pământul pe care păşim şi din darurile căruia ne hrănim, îmbrăcăm şi adăpostim. Noi, ca societate, mai multfolosim focul : la gătit, în industrie, la motoarele cu combustie internă, la muniţia aducătoare de moarte şi teroare. O mare parte a felurilor în care folosim focul sunt excesive şi distructive, mai mult abuzuri decât uz-uri.
Puţinele referiri culturale locale uzuale care ne sunt accesibile si se refera la vreo interacţiune directă a omului cu focul includ ( şi din păcate aproape că se şi limitează la ) expresia : bag mâna în foc că…/ pentru…... şi la povestea mârţoagei lui Harap Alb, care a mâncat jăratic şi care s-a transformat datorită acestui ingredient al dietei într-un mândru bidiviu capabil să alerge ca vântul şi ca gândul, mâncând pământul , apoi „ a avea foc la inimioară” , „te-ai ars” şi respectiv „i s-au aprins călcâiele după….. Şi, după cum mi-a reamintit o dragă prietenă, clasicul : „arză-te-ar focul ! ”.
Gândindu-mă la sintagma „Bag mâna în foc pentru….”, cuvântul cheie mi se pare a fi încrederea.
Interpretând cvasisistemic basmul cu Harap Alb şi mârţoaga , văd mârţoaga ca pe o resursă proprie subevaluată a lui Harap Alb, moştenită de la tatăl său, care o lăsase de izbelişte. Odată regăsită şi supusă unei probe aparent imposibil de trecut, resursa îşi arată adevărata valoare şi putere . ( http://ro.wikisource.org/wiki/Povestea_lui_Harap-Alb ) .
Citez în continuare câteva rânduri din Harap Alb :
 Apoi începe a purta caii încolo şi încoace, şi numai iaca slăbătura cea de cal iar se repede şi apucă o gură de jăratic. Fiul craiului îi mai trage şi atunci un frâu în cap, cât ce poate, şi apoi iar începe a purta caii de colo până colo, să vadă, nu cumva a veni alt cal să mănânce jăratic. Şi numai iaca, şi a treia oară, tot gloaba cea de cal vine şi începe a mânca la jăratic, de n-a mai rămas. Atunci fiul craiului, mânios, îi mai trage un frâu, iar cât ce poate, apoi îl prinde în căpăstru şi, punându-i frâul în cap, zice în gândul său: “Să-l iau, ori să-i dau drumul? Mă tem că m-oi face de râs. Decât cu aşa cal, mai bine pedestru”.
Şi cum sta el în cumpene, să-l ia, să nu-l ia, calul se şi scutură de trei ori, şi îndată rămâne cu părul lins-prelins şi tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toată herghelia. Şi apoi, uitându-se ţintă în ochii fiului de crai, zice:
— Sui pe mine, stăpâne, şi ţine-te bine! Fiul craiului, punându-i zabala în gură, încalecă, şi atunci calul odată zboară cu dânsul până la nouri şi apoi se lasă în jos ca o săgeată. După aceea mai zboară încă o dată până la lună şi iar se lasă în jos mai iute decât fulgerul. Şi unde nu mai zboară şi a treia oară până la soare şi, când se lasă jos, întreabă:
— Ei, stăpâne, cum ţi se pare? Gândit-ai vrodată că ai să ajungi: soarele cu picioarele, luna cu mâna şi prin nouri să cauţi cununa? “
Poate că Focul are de-a face cu miracolul, cu puterea interioară, cu iubirea, cu entuziasmul, cu pasiunea, cu încrederea, cu alinierea interior – exterior la acestea şi la adevărul fiinţei noastre , cu sinceritatea faţă de noi înşine , cu capacitatea alchimică, fermecată, de a transmuta, de a purifica , de a lămuri cum se spune în popor ?
Focul este Marele Purificator, şi în acelaşi timp cel ce ne reaminteşte permanent că suntem lumină, suntem iubire, suntem căldură , suntem pasiune. Cum spunea alt învăţător al meu: „ Focul vede prin tine când îi vorbeşti, aşa că , fără bullshit, por favor, senor ……”
Şi dacă , aşa cum eu sunt şi Străbunii mei în versiune contemporană , cum eu sunt şi Pământ, şi Apă, şi Aer, sunt şi Foc ?
Şi dacă, aşa cum sunt aşa cum sunt ( sic ), cu trup, cu sentimentele şi emoţiile şi dorinţele şi nevoile şi bucuriile şi durerile mele şi ale altora împletite în regiunea fiinţei mele, cu extazele şi eliberările şi dorurile şi prăbuşirile pe care le cred şi le simt a fi Eu sau ale mele, şi dacă, cu toate astea zic, eu sunt şi iubire totală, miracol, alchimizare, entuziasm, transformare, renaştere ?
Şi dacă şi Focul îmi e, ne e, şi El, oglindă ?
Îmi e plăcută starea aceasta de a sta şi a evoca gânduri, simţiri , amintiri ,vise şi înţelegeri, dar ea nu ţine loc de experienţă directă. Si cu plăcere m-aş lăsa în continuare în voia acestor gânduri, dar mi-am propus să vă comunic şi altceva cu articolul de faţă. Într-adevăr, deseori cuvintele şi gândurile sunt fapte, iar alteori, prin a gândi, a ne aminti, a reflecta, a vorbi, oricât de articulat şi la obiect, nu facem decât să evităm să luăm contact cu realitatea imediată care ne solicită o decizie şi implementarea acelei decizii, acţiunea.
Noi am adus cărbunii, voi aţi adus carnea…a glumit cineva, într-un mod foarte nespiritual , dar destul de şamanic aş zice …
Iar în momentul în care m-am regăsit, desculţ sub Luna plină, în faţa covorului de jar incandescent din iarba înrourată, am ştiut că momentul transformării în realitate a visului meu a sosit. Sau, mai interesant decâtbifarea ca „împlinit” a unui vis, poate că a sosit momentul unui pas în necunoscut-făceam asta pentru prima dată, şi realmente, dincolo de intuiţie,empatie, conectare bla bla bla, de fapt nu ştiam cum va fi .Nu mai era un gând, nu mai era un vis, un plan, un dor, un fior al unei posibilităţi nesăbuit de îndrăzneţe, ori vreo filosofare despre Elementul Foc.
Nu mai era răgaz pentru aşa ceva. Momentul era ACUM.
Merg pe jar, sau pe lângă jar?
Oare va fi cum am simţit şi visat că va fi ?
Nu mai era răgaz pentru astfel de întrebări . Momentul era ACUM.
Merg pe jar, sau pe lângă jar?
Mi-am amintit într-o serie de flashuri de focurile de tabără la care am participat. De ceremoniile Focului , cu hainele începând să miroase a ars şi cu lacrimile şi transpiraţia uscate instantaneu de dogoarea aproape insuportabilă.
De focul din sobă, trosnind în miezul iernii.
O, cât suntem de iubiţi !
Şi atunci, m-a cuprins o minunare plină de o recunoştinţă caldă, mişcându-mi inima spre o îmbrăţişare a existenţei, a căldurii dogoritoare din faţa mea şi am avut un fel mişcare interioară de :
Mulţumesc. Sunt de-al tău .
Te rog primeşte-mă în braţele tale şi nu mă răni.
Sunt şi eu o scânteie din tine.
Apoi, a avut loc în mine o indescriptibilă erupţie a ceva interior ce nu ştiu cum să spun cum şi ce era, ceva ce a purtat iubirea care eram ca într-o glisare ecstatică peste jarul incandescent care eram. Eu. În mine. Mişcându-mă, iubire.
Odată ajuns dincolo de „covorul roşu”, am trăit încă un moment de uimire, de minunare intensă , iar expansiunea interioară şi bucuria mi-au fost indescriptibile, mai mult şi mai altfel decât cum le anticipasem . Pe drept cuvânt mi se spusese că va fi o trăire de neuitat. Adaug la asta că e şi dificil de descris. E ca un fel de fereastră spre un alt fel de a fi al meu şi al lumii. Pentru care chiar şi cuvintele bine alese sunt insuficiente.
Nu văd mersul pe jar ca pe o depăşire a propriilor mele limite, ci ca pe o asumare a lor. Dar prin recunoaşterea propriilor limite şi onorarea lor ca atare, apare un proces paralel de afirmare a propriei naturi. Ştiu că acum aş putea merge fără să mă ard, iar în minutul următor poate că ar fi mai înţelept să merg pe lângă jar. O chestiune de decizie în moment.
Consider acum că mersul pe jar este un mod de a mă conecta cu focul meu interior, de a deveni conştient de el şi a-l onora , un mod de a mă centra în autenticitatea pasiunii care mă animă în exprimarea sufletului meu, a ceea ce iubesc. Iar mersul pe lângă jar e un mod de a da recunoaştere lipsei focului interior, lipsei de resurse sau de pasiune ori de interes pe care o trăiesc la un moment dat . De asumare a faptului că momentan nu mă simt în stare. Şi, în acest caz, grija şi iubirea faţă de mine, a fi sincer cu mine înseamnă să accept şi să îmbrăţişez acel nu de data asta .Un fel de a îmi fi loial mie însumi. Iar întrucât am început să dau recunoaştere faptului că sunt în stare să mă conving pe mine însumi de aproape orice ar fi lucrul pe care îl doresc momentan….simt uneori şi necesitatea de a tria cumva multitudinea de proiecte şi idei care mă încântă .
Decizia de a merge pe jar sau de a merge pe lângă jar o simt şi încep să o integrez ca pe un fel de “probă a focului ” în sens literal , nu doar metaforic : ştiu că, dacă o idee ori un proiect aprinde în mine acel fel de foc, atunci ideea respectivă e bună pentru mine. Dar dacă nu simt că aş putea să merg pe jar cu ea în braţe, mai aştept. În acest caz, nu bag mâna‘n foc pentru ea , ca să zic aşa 🙂 …pentru că simt că „m-aş arde”. E mai bine pentru mine să aştept. Un fel de a mă cunoaşte pe mine însumi. Şi un fel de a lua decizii. Şi decizia de a merge pe lângă jar e la fel de bună.
De atunci, am mai mers pe jar de câteva ori , şi de fiecare dată am simţit bucuria , clarificarea , intensitatea prezenţei în momentul ACUM , minunarea şi recunoştinţa în faţa focului din afară şi a celui dinăuntru. Şi am beneficiat de graţia de a nu mă arde- sau de a nu fi ars, ptiu să nu hie de deochi !
Ceea ce vă doresc şi vouă , dacă simţiţi că ceva vă cheamă înspre zona aceasta !
Evident, nu recomand nimănui să facă aşa ceva într-un mediu nesupravegheat de personal competent şi fără îndrumare specializată. Ar fi un pericol de incendiu sau de arsuri destul de serioase .
Copyright : Aurel Mocanu , 2011 . Toate drepturile rezervate