Darul Mioriței

Darul Mioriței

Am trecut prin multe poziţii personale vis-a-vis de “Mioriţa”, până să ajung la realizarea faptului că este o capodoperă inestimabilă.

Indubitabila sa frumuseţe şi profunzime m-a atins de prima dată când am citit-o, dar când am ajuns în contact cu sentimentul ecstatic al morţii, acesta iniţial m-a înspăimântat.

Apoi, în virtutea virusării culturale la care şi eu am fost expus, am trecut şi prin a crede că eroul Mioriţei se resemnează în faţa pericolului iminent, o capcană atât a superficialităţii de gândire, cât şi a modului reducţionist în care suntem învăţaţi să gestionăm astfel de situaţii.

În societatea de azi, probabil că un scenariu care nu ar fi fost interpretat şi etichetat ca “resemnare mioritică” ar fi implicat transformarea ciobănaşului într-un fel de Rambo din Carpaţi, punând capcane, săpând gropi, ascuţind pari, făcându-şi suliţe şi arc cu săgeţi, facând flotări, şpagatul şi exersând lovituri de picior frontale şi din întoarcere până ajungea să doboare brazii cu tibia sa de oţel, pregătind un arsenal de arme şi mişcări defensiv-agresive menite să îi neutralizeze pe duşmani. Sau, în versiunea de Rambo şamanic- şi aceasta aflată în proces de creştere a popularităţii- ar fi bătut toaca, chemând spiritul Ursului, al Lupului, etc , ca să-l protejeze şi să-i oprească ori răzgândească duşmanii.

În istoria studiului Mioriţei, exegezei textului, motivelor, temelor, figurilor de stil şi metaforelor sale, a cercetărilor asupra originii sale, nu au lipsit atitudinile critice, interpretările cu puncte oarbe, reducţionismele, denigrările spumegânde, şi nici laudele, aprecierile, interpretările legendare, spirituale, esoterice etc.

În Mioriţa au fost văzute, recunoscute şi disecate teme şi idei precreştine, sau păgâne cum le numesc unii; a fost observat şi detaliat paralelismul cu creştinismul – întru metafora bunului păstor; Mioriţa a fost catalogată ca ilustrare lirică a unui rit funerar pentru tinerii nelumiţi-nenuntiţi, care nu au reuşit să guste din dulceaţa vieţii şi a iubirii/nunţii, sau ca ilustrare a unui ritual de iniţiere din perioda Zalmoxiană.

Cu adevărat a citi aceste lucrări dedicate Mioriţei a fost un exerciţiu fascinant şi instructiv. Dar, totuşi, care ar putea fi mesajul Mioriţei pentru cineva care trăieşte în zilele noastre, dincolo de frumuseţea şi tragismul său ? Da, simt că îmi e de folos să citesc şi să ştiu că există peste 1500 de variante ale Mioriţei, din care o parte sârbeşti, bulgăreşti, aromâne etc . Da, e minunată incursiunea în folclor, etnologie, legende, istorie, critică literară. Dar, ce ar putea fi în Mioriţa, care să îmi aducă o atingere personală mie, cel de acum, din sfârşitul secolului 20 şi începutul secolului 21?

 

Atât de uşor este să treacă neobservată măreţia, iubirea, smerenia, frumuseţea !

E tot atât de uşor pe cât de uşor poate trece neobservată liniştea dintre note, tăcerea dintre cuvinte, atotîmbrăţişătorul spaţiu în care toate cele ce sunt îşi găsesc locul de fiinţare şi devenire.

Căile care m-au readus la Mioriţa sunt multe, şi criteriile teologice, filozofice, etice, spirituale după care îi recunosc profunzimea şi măiestria sunt iarăşi multe.


Există în ea atâta iubire şi cunoastere autentică, incât am ajuns să consider Mioriţa un fel de Evanghelie a Creştinismului Cosmic Românesc. Sau, poate mai așezat și liniștit spus, o reamintire a unui fel de a fi, anonim, în iubire.


Voi încerca în continuare să enumăr câteva idei şi exprimări din Mioriţa, care vorbesc sufletului meu.

RAIUL

Ciobănaşul din Mioriţa, iată omul care cu adevărat trăiește în Rai ….


În unele mitologii avem reprezentarea raiului ca un loc al desfătărilor senzuale, carnale, al banchetelor pantagruelice, al bogăţiilor fără măsură….Noţiunea de Rai a ciobanului din Mioriţa – şi, prin extensie, a poporului român – este natura, aşa cum e ea de la Dumnezeu lăsată ….fără zorzoane artificiale, fără dezmăţuri senzuale, fără bogăţii ale buzunarului….fără proiectarea lipsurilor, dorinţelor nesatisfăcute Şi a frustrărilor de o viată a celui ce visează la satisfacţia post-mortem în rai: raiul flămândului e plin de mâncare, raiul însetatului are multe fântâni, lacuri şi fluvii… raiul celui ce doreşte bogăţia e plin de aur şi nestemate … raiul celui desfrânat e plin de femei languroase…raiul celui bolnav de dorinţa de putere şi de lipsa smereniei e locul pentru accesul la care vinde indulgenţe şi cere ascultare, altminteri vei ajunge în locul pe care tot acea persoană îl numeşte Iad.


Raiul ciobanului nostru e natura,

exact aşa cum e ea de la Dumnezeu lăsată.

Totul e perfect aşa cum e.

Totul e viu, totul are suflet.

Totul e sacru.


“Pe-un picior de plai, /Pe-o gură de rai ….”


Raiul este aici, pe Pământ, este aici şi acum. Este posibil pentru noi, oamenii, să trăim în Rai, pe pământ fiind, şi în viaţa aceasta de aici fiind, iar nu după vreun apocaliptic eveniment care să restaureze sfinţenia, acum profanată conform unor surse- a pământului.

El este deja sfânt,

curat, străluminat,

ca argintul strecurat,

așa cum e de la Dumnezeu lăsat.

( descântec improvizat)

Câtă sănătate mintală, emoţională, spirituală răzbate din acest concept, al raiului trăit aici şi acum !

Acest rai- adică fizic această ţară- şi acest concept de rai, nu doar posibil ci și real-în-aici-și-acum sunt două din darurile străbunilor noştri pentru noi. Poate că în multe alte locuri de pe planetă viaţa e dificilă şi se desfăşoară în condiţii grele, dar în România există realmente o abundenţă binecuvântată de ape, păduri, pământ fertil, bogăţii ale subsolului, suflete bune, etc.

Pământul nu este un loc ” de joasă vibraţie”, în care sufletele sunt trimise spre ispăşirea păcatelor din incarnări anterioare, nu este o “vale a plângerii”( cel puţin, nu în întregime; cel puţin, nu pentru ciobanul din Mioriţa), nu este ceva de care să fugim, de care să ne detaşăm, ceva cu care să avem relaţii strict utilitare, de dominare şi exploatare…

Poate că unii au “căzut din Rai ”, sau trăiesc o stare căzută, dar alţii încă nu au fost daţi afară din grădina Raiului. Lumea în care ciobănaşul moldovean trăieşte este o Lume a unirii mistice ( unio mystica ) cu natura, cu toate fiinţele vii, cu toată Fiinţa.


Există atâta non-dualism în acest inceput, cât şi pe întreg parcursul Mioriţei…..nu există separare între Rai şi Pamântul aşa cum e de la Dumnezeu lăsat, nu există separare între Viaţă şi Moarte.

Plănuirea unui omor de către ceilalţi doi ciobani, în vederea însuşirii oilor şi câinilor ciobanului moldovean, este ceva regretabil de general uman ( atât în istoria mai veche cât mai ales în zilele noastre), e un comportament dictat de lăcomia fără scrupule, gata să calce pe cadavre pentru a-şi atinge scopurile, pe care unii o numesc gândire “economică” în perspectivă, deloc diferită în esenţa sa de colonialismul care a pătat de sânge întreaga planetă-și de care au beneficiat statele”dezvoltate”, de multe războaie şi de temeiul de a fi al imperiilor din trecut, nici de o serie întreagă de strategii corporatiste contemporane.

Relatarea acestui complot are alocat un spaţiu extrem de mic în cadrul baladei, de fapt ocupă doar strictul necesar pentru aducerea sa la cunoştinţa noastră… aproape fiecare altă temă este explorată/exprimată în mai mult detaliu.

Poate că dintr-o anume delicateţe sufletească nu se insistă asupra acestui episod care nu face cinste speciei umane ; remarcabilă este însă exprimarea afectuoasă şi incluzătoare, care se regăseşte în multe variante ale Mioriţei, în ceea ce-i priveşte pe cei doi potenţiali criminali, similară cu cuvintele ce îl desemnează pe ciobănaşul moldovean:

Doi îs frăţişori, unu-i strinăşel “– diminutivare,

doi îs veri primari, unu-i străinel…”,

fraţilor, fârtaţilor, voi dacă mi-ţi omorâ “

Ciobanul află de planurile lor criminale şi îi numeşte în continuare în unele variante ale Mioriţei, “fraţilor, fârtaţilor ”, le dă indicaţii despre unde să-l ingroape dacă vor reuşi să îl omoare, iar în alta variantă, tot fără patimă, fără panică, îi spune mioarei unde să le comunice celor doi unde să-l îngroape. Nu există judecare, nu există epitete negative, ci doar o acceptare a realităţii intenţiilor celor doi. Asta da prezenţă şi fenomenologie…

Cât despre includerea fără judecare/demonizare, ci în calitate de fraţi/fârtaţi a celor doi, ea este şi sănătoasă din punct de vedere sistemic. Cu adevărat suntem rude, suntem familie cu toţi ceilalţi pe care îi întâlnim, atâta doar că suntem rude mai apropiate sau mai îndepărtate.

Regăsim aici un fel de “iubeşte-ţi vrăjmasii”- prin nejudecarea lor şi acceptarea faptului că ei sunt aşa cum sunt…..dar nicăieri nu se spune că păstorul moldovean a stat pasiv să fie omorât. Ciobănaşul moldovean avea realmente o viaţă care merita trăită, și de care era mulțumit….avea genul de mulțumire și bucurie pentru obţinerea căreia unii facem sacrificii mari, dacă ne gândim câte eforturi ni se spune de către unele surse că trebuie să facem pentru a ajunge să trăim în Rai. Găsim aici o acceptare a situaţiei, adică acceptarea realităţii faptului ca ceilalti doi plănuiesc-doresc să il omoare …şi mai găsim un pragmatism şi o luciditate deosebite: ciobănaşul moldovean işi face testamentul, pentru cazul cel mai rău – cel în care va fi omorât. Nimic nu e morbid, resemnat, fatalist sau deplasat în asta. Poate doar în miile de pagini scrise pe această temă de către unii critici ai Mioriței, care găsesc greu de acceptat seninătatea cu care ciobănașul integrează posibilitatea reală de a fi omorât.

Dar iarăși, câți dintre noi reușim să privim cu seninătate și calm ideea că am putea muri deseară sau mâine sau peste câteva zile? Câți dintre noi am reuși să le spunem celor pe care îi iubim, că îi iubim, și să petrecem un timp de calitate cu ei, și câți am reuși să le spunem celor cu care suntem ori am fost certați că nu le mai purtăm pică, ori să ne împăcăm cu ei? Ori să-i binecuvântăm, spunând: fie ca nimeni să nu aibă de suferit din cauza suferinței mele ? Pentru că, văd că acestea sunt cele pe care le-a făcut ciobănașul.

Cred că mulți dintre noi, dacă am fi puși într-o astfel de situație, am începe cu o mare neîncredere că e așa, apoi cu o goană furibundă și disperată în încercarea de a desființa amenințarea morții, etc.

La ora actuală există studii extrem de bine documentate ( vezi, de exemplu, opera lui Elisabeth Kubler-Ross) asupra tematicii morții și a stărilor prin care trec oamenii în vecinătatea ei. Dinamica cea mai obișnuită a reacțiilor față de ideea morții iminente e una de negare vehementă, apoi urmează cea de revoltă, cea de luptă și abia în cele din urmă acceptarea și transfigurarea/pacea pe care le arată de la bun început eroul nostru.

Astfel, poate că, întrucât reacția lui e o veritabilă scurtcircuitare a unui întreg set de mecanisme psihologice ale oamenilor obișnuiți ai zilelor noastre, e de înțeles că ea poate genera astfel de reacții puternice de judecare și respingere.

Ceea ce ne comunică atitudinea ciobănașului, cuvintele sale, este că nu are rost să negăm realitatea faptului că vom muri cândva, mai curând sau mai târziu. Ori, noi și aproape întreaga noastră societate fugim de această idee ca necuratul de tămâie, deși undeva adânc în noi, știm că așa e. Ceea ce mai comunică el este și că nu are rost nici un fel de luptă cu Moartea în sine. Atenție, încă ne aflăm în registrul spiritual, iar această futilitate a luptei cu moartea nu se aplică și către persoanele care ne amenință integritatea corporală și viața.

Multe tradiții spirituale ale planetei, inclusiv Ortodoxia, propun oamenilor o practică spirituală profundă, aceea de a trăi având moartea ca sfetnic. A medita, a contempla realitatea faptului că într-o zi vom muri. Există multe cuvinte folositoare de suflet ale unor sfinți iubiți în România în ceea ce privește felul în care putem trăi mai aliniați cu voia divină și la adevărul profund al ființei noastre, cu ajutorul acelui fel de conștientizare și aliniere care apare prin contemplarea morții.

Iar experiența celor care, în zilele noastre, trăiesc cu conștiința clară a faptului că vor muri cândva, mai devreme sau mai târziu, arată că aceste persoane apreciază mai profund viața și se tem mai puțin să își exprime sentimentele, să își urmeze visele, să respecte frumusețea și spiritul și să aibă o grijă iubitoare față de fragilitatea a tot ceea ce e viu și are suflet. Ca o mamă bună, ca un tată sau un frate sau o soră bună pentru ceilalți și pentru sine. Cumva, prin privirea morții, viața și trăirea sa capătă și ea adâncime, savoare, sens, valoare. Acest lucru se întâmplă și cu majoritatea celor care s-au întors din moarte clinică- fapt documentat extensiv deasemeni. Și apoi, să nu uităm că dacii știau și trăiau experiența existenței beatifice a sufletului fără corp/ în afara corpului.

Multă vreme am rămas cu ideea superficială că păstorul moldovean se resemnează în faţa morţii iminente, aşa numita ” resemnare mioritică “, sau “contemplativitate moldoveneasca/ româneasca” sau “pasivitate“……dar la o analiză mai atentă a textului, nu reiese de nicăieri aşa ceva, ci, dimpotrivă, reiese că eroul principal are stăpânire de sine, nu îşi pierde capul, este realist, inclusiv îşi face testamentul, cu atenţie atât pentru cei ce plănuiesc să il omoare, cât şi pentru măicuţa lui şi pentru turma sa şi obiectele pe care le iubeşte: fluierele şi ” bota mea cea luce/mi-o puneţi de cruce“ cum spune o variantă apărută pe magistralul album al extraordinarului om, savant şi artist Grigore Leşe, “Horile Vieţii”…

Hmmm…o botă care e “luce” e o botă folosită multă vreme, cu măiestrie- fără a o rupe- până a ajuns de i s-au netezit nodurile într-atâta încât sa lucească…

.. Bota cea luce e o carte de vizită a cuiva care ştie bine să o mânuiască… ( acum vă rog să nu cădeţi pradă unor fantezii cu vreun Bruce Lee Moldovean -tras-ca-prin-inel exersând kata-uri / quyen-uri de bâtă… 🙂 ) .

Apoi, faptul că el avea oi mai multe și mai cornute și câni mai bărbați, iarăși ne furnizează câteva detalii despre priceperea și vrednicia sa. Acest om nu era nicicum leneș sau nepriceput.


Cu atâta luciditate şi calm,pricepere, realism şi stăpânire de sine, dar şi nesubestimare a adversarilor, şi cu “bota cea luce”, cred că sunt foarte mari şanse ca finalul să nu fie cel soldat cu moartea ciobănelului moldovean
…..şi, iarăşi, textul Mioriţei nu ne spune nimic despre deznodământul acestei situaţii ….aceasta omisiune nu e deloc întâmplătoare, ci, dimpotrivă face parte din ceea ce ne duce spre întrebările metafizice, spirituale pe care aceasta capodoperă ne face să ni le punem. E parte a ceea ce face ca Miorița să fie o operă deschisă și un dar pentru noi.


Mă simt îndemnat să fac nişte consideraţii referitoare la modul de a fi, de a se relaţiona la fiinţele ce-l înconjoară, al eroului principal.


Ciobănaşul nostru comunică, la propriu, nu la figurat, cu toată natura, începând cu Mioara cea năzdrăvană şi continuând cu brazii şi păltinaşii, paserile ceriului,Vântul, Soarele şi Luna, Stelele. El cântă şi știe rosturile feluritelor materiale din care se fac fluiere:


“Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag!
Fluieraş de os,
Mult zice duios!
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!”

El ştie a cânta, şi chiar cântă: cu drag, duios, cu foc. Iar aceia dintre noi care am auzit câte ceva din comorile muzicii tradiționale din fluier/tilincă/flaut, știm cât de cutremurător de profund poate fi un astfel de cântec. Omul, suflarea sa, fluierul. O întreagă mistică se poate înfiripa în jurul acestei triade.


El e prieten cu tot ceea ce este: cu râul, cu ramul, cum spune Mihai Eminescu.

Mircea Eliade a scris că şamanii sunt ultimii oameni care ştiu a vorbi cu animalele. Oare există elemente care pot fi încadrate în categoria șamanică în ceea ce îl privește pe eroul nostru? O întrebare pe care prefer să o las așa pentru acum și aici.

El nu este un cioban care e separat de oile sale printr-o poziţie de presupusă superioritate umană, ci vorbeşte cu Mioriţa cea năzdrăvană, chiar primeşte sfat de la ea, îi încredinţează ultimele sale dorinţe, impregnate de iubirea de viaţa sa, de oi, de câini, de cântec, de natură:


– Oiţă bîrsană,
De eşti năzdrăvană
Şi de-a fi să mor
în câmp de mohor,
Să spui lui Vrâncean
Şi lui Ungurean
Ca să mă îngroape
Aice pe- aproape
în strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
în dosul stânii,
Să-mi aud cânii,
Aste să le spui,

Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag!
Fluieraş de os,
Mult zice duios!
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul când a bate
prin ele-a răzbate,
Ş’oile s’or strânge
Pe mine m’or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m’am insurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumei mireasă;

Ciobanul moldovean îşi iubeşte turma, câinii, dar nu la modul declarativ -demagogic, el nu spune textual ”Vă iubesc”, ci se exprimă la modul liric, iar concluziile le putem trage noi: atât de mult le iubea, că a dorit să fie îngropat în dosul stânii, ca să le fie în apropiere şi după moarte….

Mulţi oameni îşi doresc să ajungă în Rai după moarte, iar ciobănaşul nostru nu face excepţie: locul în care îşi doreşte să ajungă după ce va muri este Raiul său- adică exact locul în care trăieşte, acel picior de plai; atât de mult le iubea, încât nu a dorit a le face sa sufere prin aducerea la cunoștința lor a eventualei sale morți, decât într-un mod simbolic/ metaforic ( ” la nunta mea/ a căzut o stea”).

Faţă de Măicuţa sa, păstorul are şi mai multa atenție şi blândeţe: ei va trebui să i se spună doar că el s-a însurat cu a Lumii Crăiasă, iar de caracterul cosmic -iar nu uman- al nunţii, şi de căderea stelei, măicuței să nu-i fie pomenit.


El nu spune ” Eu sunt Păstorul cel bun “….ci, dacă noi ne-am întreba, “Este el un păstor bun ?” , am putea să ajungem natural la aceasta concluzie. Păstorul cel bun își pune viața pentru oile sale, spune Christos. Păstorul din Miorița chiar asta face, foarte probabil de dinainte de era creștină. E pe cale să fie omorât de către ceilalți doi ca să îi fie luate oile, și acceptă riscul și alternativa aceasta.


El nu pune o distanţă ca dintre “omul – coroana creației ” şi ” dobitoacele cele inferioare ” între el şi turma sa de oi, nici între el şi celelalte fiinţe vii printre care trăieşte, nici între el şi natură, ci ajutorul şi comunicarea e cu două sensuri.Fiecare fiinţă are darurile ei de împărtăşit, fiecare fiinţă îşi aduce propria contribuție şi e egal preţuită pentru ceea ce este.
El nu se pune mai presus de fiinţele ce-l înconjoară, nici măcar faţă de cei doi ce plănuiesc să îl omoare, ci este smerit, fără a fi umil.

De îndată ce a aflat de complot și de pericolul iminent în care se află, el nu se roagă altcuiva- cuiva exterior sieşi- să fie cruțat sau pentru ca acei doi potențiali criminali să fie iertaţi ori împiedicaţi să-și realizeze planul…nu îi insultă spunându-le că nu ştiu ce fac- ei ştiu prea bine că la apus de soare vor să mi-l omoare ….ci, nepomenind măcar, necriticând atitudinea lor lacomă şi potenţial criminală, îi acceptă fără sa le reproşeze ceva, neaducând măcar vorba.

El pur și simplu ESTE- este bogat în termeni pământești- având o turmă mai numeroasă și câni mai bărbați, este arătos-conform portretului pe care i-l face măicuța, are suflet sensibil dar și pricepere în a gestiona cele ale vieții mundane, și este bogat și spiritual, având acces la ceea ce am putea numi esența spirituală a tot-ceea-ce-este. El ființează, pe când ceilalți doi sunt în poziția din care, știindu-se/simțindu-se în lipsă, în inferioritate, vor să fie, să aibă. Și vor să aibă cu orice preț, fiind gata să ucidă pentru a-și însuși, a avea. O poziție grea, aș zice. Câți dintre noi nu am simțit atât de des durerea și disperarea lipsei, a golului interior, invidiind pe cei care au, pe cei care sunt, pe cei care radiază mulțumirea unei vieți bune și recunoștința pentru faptul că trăiesc-așa-cum-trăiesc?

Evident, o soluție pentru cei doi ar putea fi ca ei să înceapă o practică spirituală a recunoștinței pentru ceea ce au și pentru ceea ce sunt deja. Iar modelul se afla chiar în fața lor….Dar, ca de atâtea ori în relațiile interumane, dinamicile emoționale și faptele la care se ajunge din inconștiență sunt dureroase și potențial tragice.

Acest act interior de a accepta şi ierta atât de discret e reala iertare, a accepta pe cineva fără să îl judeci. Aceasta, bineînteles, nu înseamnă că-i va şi lăsa să îl omoare. Acţiunea fizică face parte din alt registru. Odată ce sunt capabil să accept că cineva vrea să mă omoare, sunt capabil să accept şi dorinţa mea de a trăi sau de a muri cu această ocazie. Moartea e pur şi simplu una din potenţialele finaluri ale acestei situaţii.

Alegoria Morţii ca Nuntă cosmică este foarte revelatoare, dar până să facem saltul spiritual de a privi Moartea ca pe o Nuntă, ori Moartea ca soră geamănă a Vieții, să mai explorăm puţin nunta: la nuntă inviţi prietenii cei mai apropiaţi iar nu necunoscuţi sau duşmani ; lista de invitaţi-nuntaşi a ciobănaşului este compusă din brazi, paltinaşi, păsărele, stele, Soare şi Luna- adică din toate fiinţele vii cu care el interactionează armonios.

Nunta este unul din evenimentele majore în viaţa omului, alături de naştere şi moarte, evenimente de rezonanţă cosmică la scară personală.

Moartea este universal privită în tradiţiile spirituale ale întregii lumi ca fiind o transformare, ca o deschidere a aripilor sufletului într-un zbor de integrare cosmică lărgită. Făcând abstracţie de foarte puţinele mitologii care ne propun scenarii de coşmar după moarte, toate tradiţiile lumii valorizează Moartea într-un mod extrem de pozitiv, din punctul de vedere al celui ce trece prin aceasta experienţă.


Mioriţa nu face excepţie de la a trata Moartea ca fiind o experienţă iniţiatică, valoroasă.
E de excepţie în schimb prin frumuseţea şi iubirea ce o emană, o exprimă. Alegoria Mortii ca apoteoză, ca Nuntă Cosmică este de o imensă frumuseţe, forţa poetică, precum şi forţa spirituală. În acelaşi timp, durerea şi dorul celor rămaşi în urmă, precum şi iubirea pentru viaţă -iubire care rămâne- a eroului principal, primesc recunoașterea cuvenită. O viață frumoasă și aliniată la esența ființei noastre este și ea ca o nuntă cosmică. Și totuși, merită amintit că o viață frumoasă și aliniată la esența divină e cea care transfigurează și moartea. Căci, cum spune un sfânt drag sufletului meu, rostul vieții noastre e de a descoperi raiul aici și acum, în viața aceasta fiind. Odată descoperită această iubire care e esența noastră, descoperirea aceasta nu se pierde, ci continuă și în fazele de după despărțirea de trup.

Astfel, găsesc că Mioriţa este o expresie magistrală a ideii de unitate, de comuniune binecuvântată, sfântă, între poporul român şi tot-ceea-ce-este, a ne-muririi.

Ea ne dăruiește, ne reamintește, peste secole sau, foarte probabil, chiar peste milenii, un model de ființare, un fel de a fi în lume, care este înscris în ADN-ul nostru emoțional, spiritual și fizic, venind de la străbunii noștri.

Amintirea și amprenta acestui fel de a fi e peste tot în această țară, așteptându-ne să ne acordăm la ea, la sufletele frumoase ale celor ce o cântau, să ne înclinăm în fața ei, să îi mulțumim pentru răbdarea cu care ne-a așteptat și să îi dăm locul cuvenit în inima noastră, în cugetul nostru, în sufletul nostru, în viața noastră.

Nu e ceva de import, nu e virusată de modul de a gândi și de a simți și de a fi al cuceritorilor și asupritorilor acestui neam, ci însăși rădăcina noastră cea îndelung răbdătoare e aceea care ne dăruiește această sevă a nemuririi, a reamintirii lui cine suntem.

De la nemuritorii-în-cunoștință-de-cauză-ai-noștri străbuni ne vine, prin intermediul celor peste 1500 ( chiar peste 2000 după alte surse) de variante ale Mioriței, o posibilitate de a trăi și activa în noi, de a ne reaminti conștiința și sentimentul, în suflet, în inimă și în corp, în înseși celulele ființei noastre, al nemuririi, a unității cu tot ceea ce este, al lucidităţii şi încrederii în sine, al aprecierii de sine , al iubirii care nu se înfăloşează ci se smereşte – fără a se umili, care nu judecă/proiectează conflicte interioare asupra altora, ci acceptă, iartă şi include și merge mai departe fără a face măcar reproșuri, al simfoniei iubirii, al comuniunii şi a ceremoniei nunţii cosmice care se cântă şi se joacă permanent, duios, cu foc, cu drag, cu jale, cu dor, cu bucurie, cu trup sau fără trup….

Astfel, cred că răspunsul la întrebarea:

Oare ce s-a întâmplat de fapt, în cele din urmă,

cu ciobănașul din Miorița ?”

e de găsit privind în sufletul fiecăruia dintre noi.

Personal,

sunt convins că păstorul din Mioriţa

e viu,

într-un fel sau altul,

într-o stare sau alta,

şi azi,

în fiecare dintre noi.

şi, dacă privim în interiorul nostru, am putea să ne întrebăm:

oare acea parte din sufletul meu care iubeşte să trăiască aici,

care iubeşte gura aceasta de rai care este România,

acea parte din mine care ştie

a vorbi şi a cânta

duios, cu dor, cu foc,

cu munţii, cu pădurile, cu animalele,

oare acea parte din mine

care vede frumusețea și sfințenia

din toate cele ce sunt,

trăieşte

acum şi aici

în corpul meu ?

Oare acea parte din mine care

știe a citi semnele

are încredere în sine

și nu pune răul la inimă

trăieşte

acum şi aici

în corpul meu ?

Oare acea parte din mine

care se știe a fi

nemuritoare

vibrează

acum și aici

în corpul meu?

Oare acea parte din noi care are drept preoţi munţii mari,

şi paseri lăutari,

păsărele mii

şi stele făclii

şi căreia

Soarele şi Luna i-ar ţine cununa,

trăieşte, oftează, cântă, iubeşte,

luptă, freamătă

aici şi acum,

în corpul nostru,

în viaţa noastră ?

Oare vrem

să lăsăm

acest cântec

ce l-am putea cânta

duios

cu dor

cu foc

pentru mai târziu ?

Până când

mai putem

ori

mai voim

aşteptăm?

 

Un articol de Aurel N. A. Mocanu, scris în 2004-2005 şi revizuit şi adăugit în 2012

Copyright© Aurel N. A. Mocanu. Toate drepturile rezervate.